Misterioasa viata a domnului Marlow

După un sfert de oră, uşa dormitorului se deschise şi Robert ieşi în prag mai treaz ca niciodată, de parcă nici nu se atinsese de băutură. Merse în sala de baie, luă un lighean şi reveni în cameră. Aprinse lumina şi aşeză ligheanul la marginea patului. În acel moment, Manolică se ridică şi vomită în recipient. Puţin revenit în fire, îşi privi printre gene prietenul său şi abia reuşi să îngâne: – M­am îmbătat rău de tot, nene! Cred că am halu­ cinaţii. Mă uit la dumneata şi mă văd pe mine; trebuie să dorm ca să­mi revin. Nu mi s­a mai întâmplat niciodată aşa ceva... De fapt, vedeniile lui Robert dovedeau că lui Manolică îi reuşise transferul de trup. Tânărul însă habar nu avea că acum deţinea trupul şi înfăţişarea „binefăcătorului” său, căruia îi căzuse în capcană. Era trecut bine de miezul nopţii. „Marlow–Manolică–Robert” îşi privi ceasul de buzunar. Indica ora 3.30, dimineaţa. Nu avea de gând să mai aştepte până în zori, dorea să plece cât mai repede şi să­l arunce, ca şi pe Manolică, în acelaşi lac, Cernica. Ieşi uşor din apartament şi coborî repede în stradă, intenţionând să tragă maşina mai aproape de intrarea în imobil. O porni şi, cu motorul la ralanti, o parcă în faţa blocului. Coborî prudent şi cu simţurile deschise la maximum, dar în momentul în care dădu să pătrundă în bloc, îl luă o ciudată ameţeală iar pământul se mişcă cu un zgomot sinistru sub picioarele sale. – Cutremur!, strigă cu voce tare şi se îndepărtă cât putu de repede de clădire. Se aruncă pe burtă în spatele unor maşini aflate la o distanţă considerabilă de bloc şi, cu braţele protejân­ du­şi capul, aştepta în acea poziţie ca să se termine grozăvia. Auzi în scurt timp o huruitură puternică, în timp ce un val de praf îi inundă nările, că abia mai putea să respire. Avea impresia că secundele deveniseră ore... Rămase pe loc până când cutremurul se potoli. Praful care se ridicase se disipă încetul cu încetul, lăsând să se vadă, pe locul semeţului bloc Carlton, un morman imens de moloz şi fiare contorsionate. Acolo stătu până se lumină de ziuă. Maşina lui dis­ păruse de asemenea sub dărâmături. – Îndepărtează­te tinere!, i se adresă un poliţist. Locuiai cumva în această clădire? – Nu eu!, răspunse el aparent mâhnit, ci un bun pri­ eten de­al meu. – Sunt morţi cu toţii! Nu ştim dacă a mai scăpat ci­ neva. O să aflăm îndată ce vom degaja zona. Marlow, sprinten în noua lui înfăţişare, se retrase imediat şi, cu paşi repezi, se îndreptă către casa lui din Calea Moşilor. Spera să o găsească întreagă, altfel